La originea Bibliotecii Universității clujene se află Biblioteca Muzeului Ardelean, prima instituție din oraș cu această funcțiune deschisă publicului. Biblioteca Muzeului Ardelean a funcționat între anii 1860 și 1872, până la preluarea fondurilor sale de către Universitate. Prin semnarea contractului dintre cele două instituții, un fond de 30.408 de volume intra în posesia Bibliotecii Universitare. Inițial, păstrarea volumelor s-a făcut în spații inadecvate, studenții și profesorii frecventând colecțiile bibliotecii în încăperi improprii, șubrede și umede. În același timp, rolul bibliotecii în mediul universitar va deveni unul tot mai pregnant, în principal prin sporirea considerabilă a numărului achizițiilor. În anul 1890 fondul de carte va ajunge să depășească 200.000 de volume. În acest context, Asociația Muzeului Ardelean, Consiliul Universitar și conducerea bibliotecii au declanșat o campanie energică pentru construirea unui nou sediu.

După analizarea mai multor opțiuni, în anul 1903, Ministerul Învățământului și Cultelor a cumpărat terenul aflat la intersecția dintre actualele străzi Clinicilor și Petru Maior. Importanța amplasamentului decurgea din localizarea sa între „orașul interior” și Mănăștur, o zonă aflată în plin proces de configurare urbanistică, prin amenajarea aici a ansamblului Clinicilor universitare (1886-1902) și a Palatului Comitatului (1896-1897).

În anul 1904 se va organiza un concurs de proiecte pentru realizarea noii clădiri, având la bază tema întocmită de directorul bibliotecii, Pál Erdély. Acesta s-a inspirat după planurile Bibliotecii din Basel, considerată la acea dată un model ideal al bibliotecilor universitare europene. La concurs au participat opt echipe de arhitecți. Câștigătorii concursului au fost Flóris Korb și Kálmán Giergl, proiectanții ansamblului Clinicilor universitare din Cluj. Aceștia au propus o soluție ce accentua una dintre diagonalele parcelei, obținând astfel o „rotire” a edificiului, prin care se atribuia o atenție sporită atât pieței, cât și clădirii propriu-zise (care va deveni un reper important al locului). Compoziția clară, în două volume, cu parter și două etaje, avea colțul teșit și închidea în spatele său corpul sălii de lectură poziționat pe diagonala parcelei. Acesta din urmă era legat de restul clădirii prin două corpuri arcuite care închideau curțile interioare. Depozitul de carte ocupa un singur corp de clădire, plasat la nord de corpul principal, cu care comunica la unul dintre niveluri. În partea vestică a parcelei, corpul prevăzut ca spațiu de locuit pentru director și bibliotecarul-șef a fost sacrificat ulterior sub presiunea reducerii costurilor de execuție. Alături de alte soluții constructive simplificate, acestea au generat un program arhitectural minimal, completat mai târziu. Lucrările au demarat în vara anului 1906, deschiderea festivă având loc la 18 mai 1909. O primă extindere s-a realizat între anii 1931 și 1934, când vor fi supraetajate volumul sălii cataloagelor și corpurile curbe. Tot cu acest prilej se va realiza și aripa estică, pentru depozitul de carte. Ultima extindere s-a realizat în anul 1960, când s-a construit un nou depozit de carte, amplasat pe locul destinat inițial locuințelor. Noul corp proiectat sub coordonarea arhitectului János Sóvágo va fi bine integrat în ansamblul edificiului, adoptând o volumetrie adecvată și folosind materiale decorative inspirate din prima construcție.

Korb și Giergl făceau parte din generația arhitecților budapestani ce se exprimau într-o manieră istoristă, fără a refuza însă experimentele de tip Secession. La biblioteca clujeană cei doi au adoptat o variantă a Secessionului vienez, prin raționalismul sever al desenului geometrizant, bazat pe asocierea dintre elemente din piatră și cărămidă clincherizată. Fațadele secundare sunt modeste, cu un desen simplu dar expresiv, alegând un limbaj inspirat din arhitectura industrială. Acestea reflectă atât economiile impuse, cât și mentalitatea vremii, în conformitate cu care în arhitectura provincială erau adesea ignorate amenajările din spate ale clădirilor.

În interior, limbajul decorativ se bazează pe un eclecticism geometrizant, cu accente clasiciste și baroce în spațiile de primire. Este prezent și unul dintre postulatele Secessionului: decorațiile nu maschează structura de rezistență a clădirii, ci o pun în evidență, într-un acces de sinceritate. Elementul decorativ cel mai important din zona circulațiilor este parapetul metalic al scărilor principale, care prin prezența sa dantelată reprezintă un accent binevenit în atmosfera sobră și funcționalistă a coridoarelor, iar prin desenul geometric anunță Art Deco-ul de mai târziu.

Din mobilierul interior original se mai păstrează pupitrele din sala mare de lectură și câteva corpuri de iluminat – veiozele minimaliste din sala profesorilor și lampadarele din birourile directoriale, ce aparțin Art Nouveau-lui de factură franco-belgiană.

Biblioteca a fost dotată dintru început cu diverse utilaje mecanizate pentru transportul și îngrijirea publicațiilor, precum ascensoarele cu troliu acționate de motoare electrice sau utilajele din atelierul de legătorie, toate funcționale până astăzi.