Edictele de toleranţă religioasă emise de împăratul Iosif al II-lea au recunoscut cultelor protestante, creştin-ortodoxe şi mozaice dreptul de a funcţiona nestingherit în ţările ereditare ale Imperiului Habsburgic. Drept urmare, în ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea, comunitatea ortodoxă din Cluj s-a întărit treptat şi, pentru că până atunci folosea biserica din satul Someşeni, aflat în apropierea oraşului, în anul 1788 au apărut primele iniţiative pentru construirea unei biserici pentru românii ortodocşi în interiorul incintei oraşului.

Negustorii Ioan Constantin şi Ienache Mavrodin au fost cei care, adresându-se magistratului oraşului în numele tuturor ortodocşilor din oraş, au cerut aprobarea de a construi un edificiu de cult (oratorium). La 31 martie 1789, comisarul regal, contele Ádám Teleki, a intervenit pe lângă consiliul orăşenesc, solicitând rezolvarea cererii în conformitate cu edictele de toleranţă. După respingerea cererii de către consiliul oraşului, a fost adresată o nouă cerere Cancelariei Aulice de la Viena, care a aprobat la 14 februarie 1790 construirea unei biserici în afara zidurilor oraşului.

Biserica a fost ridicată în anii 1795-1796, prima liturghie fiind oficiată aici în ziua de Crăciun a anului 1796 de către preotul Ilie Fulea, sosit la Cluj în 1792.

Edificiul construit din piatră şi cărămidă în stil baroc este plasat pe axa vest-est, cu pronaos, naos, altar cu absidă semicirculară la interior şi poligonală la exterior, şi un turn patrulater în faţada de vest.

Pronaosul tăvănit este despărţit de navă prin trei arcade, dintre care cea centrală are o deschidere în formă de mâner de coş, iar cele laterale au deschideri semicirculare. Cele trei arcade poartă la etaj o balustradă de zid, decorată cu o cornişă în partea superioară. Etajul pronaosului are boltă semicilindrică.

Pereţii naosului sunt flancaţi în colţuri de pilaştri masivi cu capiteluri corintice, situaţi în unghi de 45° în raport cu pereţii navei, fapt care transformă tipologia spaţiului interior într-una octogonală, specific barocă, acoperită cu o calotă boemă.

Biserica a primit un iconostas, pictat pe lemn de tei în anul 1796 de către Constantin Zugravu din Braşov, care îl semnează pe icoana Mântuitorului. Interiorul edificiului a fost pictat mai târziu: bolta navei a fost zugrăvită în 1937, iar restul picturilor a fost executat cu prilejul restaurărilor din 1951-1958, de către Coriolan Munteanu.

Biserica a fost reparată de mai multe ori, în 1823, 1877, 1922 şi 1937. Cu prilejul restaurării din 1951-1958, în dreptul turnului, pe faţada de vest, flancând intrarea, au fost înălţate două picioare de zidărie, care susţin un planşeu din beton armat.

În anii 2003-2010 s-a dat jos toată tencuiala interioară şi s-au pregătit pereţii pentru o nouă pictură, realizată în tehnica al fresco, în 2005-2006, de către pictorii clujeni Ioan şi Mariana Botiş. Tot atunci s-au schimbat ferestrele metalice cu ferestre din lemn, în cadrul cărora au fost montate vitralii în formă de fagure, executate de atelierul clujean Egri.

La data de 23 mai 2010, de Sărbătoarea Rusaliilor, biserica a fost resfinţită.

Lăcaşul de cult a fost înzestrat cu manuscrise şi tipărituri pentru altar şi strană, cu icoane şi obiecte de cult, ce fac din el un adevărat centru cultural al oraşului.

Bibliografie:

Mircea Ţoca, Clujul baroc. Cluj, Ed. Dacia, 1983.

József Lukács, Povestea oraşului-comoară. Scurtă istorie a Clujului şi a monumentelor sale. Cluj-Napoca, Ed. Apostrof, 2005.