După înfiinţarea primelor universităţi, grădinile de plante medicinale existente pe lângă mănăstiri s-au subordonat acestora, constituindu-se treptat în adevărate grădini botanice, în care ştiinţele botanice cu diferitele lor ramuri au devenit discipline de studiu.
În anul 1872, odată cu fondarea universităţii clujene, catedrei de botanică i s-a ataşat o vastă grădină, organizată în parcul dăruit de contele Mikó Muzeului Naţional Ardelean, ce urma să fie transformat în grădină botanică. Însă, la 1882 în mijlocul grădinii s-a ridicat Institutul de Chimie, iar casa contelui Mikó a fost transformată în Muzeu de Zoologie, întregul ansamblu pierzându-şi sensul definit iniţial. După numeroase demersuri, directorul de la acea vreme, Aladár Richter, a reuşit să convingă guvernul de la Budapesta de necesitatea luării unor măsuri pentru salvarea grădinii. În 1910-1912 s-a cumpărat un teren de 10 ha pentru o nouă grădină botanică, pe malurile Pârâului Ţiganilor. A urmat însă Primul Războiul Mondial, când în grădină s-au cultivat fructe şi zarzavaturi pentru spitale.
Unirea din 1918 a adus cu sine naţionalizarea universităţii clujene. Pentru instituţiile cu profil biologic a fost delegat profesorul Alexandru Borza, care în anul 1920 a elaborat planul viitoarei Grădini Botanice împreună cu Kornél Gürtler, lucrările începând în toamna aceluiaşi an. Au fost construite podurile peste Pârâul Ţiganilor şi s-a construit o reţea de apeducte, care se alimenta dintr-un castel de apă propriu. S-au creat alei pavate, s-au construit răsadniţe, florării, o casă de iernare pentru plantele mediteraneene, cu încălzire centrală şi apă caldă, la care s-a ataşat şi mica seră din fier mutată din grădina veche. Totodată, s-au ridicat anexe pentru utilajele şi vehiculele grădinii, au fost reparate locuinţele pentru personal, s-au construit noi clădiri administrative şi s-a împrejmuit grădina.
În toamna anului 1923 s-au terminat lucrările de construire a instalaţiilor hidraulice proprii ale Grădinii (barajul, bazinul de colectare a apei, casa de pompe cu motor pe benzină, castelul de apă cu rezervor şi reţeaua de distribuţie în întreaga grădină cu 25 hidranţi), iar la ambele intrării ale grădinii a fost afişat planul acesteia, executat în culori.
În paralel, au fost efectuate numeroase lucrări pregătitoare pentru aşezarea grupelor de plante est-asiatice şi în special pentru amenajarea grădinii japoneze de pe insula din lacul artificial, cu lanternele de piatră pregătite la Şcoala de Arte şi Meserii din Zlatna şi podul, în stil japonez.
În anul 1925, conducerea Grădinii Botanice hotărăşte deschiderea acesteia şi pentru public, astfel că la 25 iunie, directorul a invitat reprezentanţii ziarelor locale şi naţionale, prezentându-le Grădina şi explicându-le istoricul organizării ei.
În anul 1960 au fost date în folosinţă serele noi ale grădinii, cu cele 6 compartimente, iar după 1986 au fost desfăşurate o serie de lucrări de refacere a fundului lacului Grădinii Japoneze şi a canalizării acestuia. Începând cu anul 1997 şi până în prezent s-a iniţiat un program de reparaţii al complexelor de sere, la Institutul Botanic, s-au asfaltat alei şi s-a modernizat iluminatul public.
Astăzi, Grădina Botanică din Cluj este o instituţie ştiinţifică, didactică şi educativă, subordonată Universităţii Babeş-Bolyai. Pe o suprafaţă de 14 ha, pe un teren cu configuraţie variată, potrivit pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor de pe diferite continente, sunt cultivate circa 10.000 de categorii specifice, ansamblul fiind împărţit în mai multe compartimente: ornamental, fitogeografic, sistematic, economic şi medicinal.
Bibliografie:
Lajos Asztalos, Kolozsvár. Helynév és településtörténeti adattár, Cluj, Societatea Kolozsvár – Polis, 2004.
Albert Fekete, Kolozsvári kertek: A régi Kolozsvár zöldterületei. Zilah, 2005.
Rică Marcus, Parcuri şi grădini în Romînia. Bucureşti, Ed. Tehnică, 1958.
http://www.ubbcluj.ro/ro/structura/sport/gradina_botanica, accesat la 20 nov. 2015.