VISIT CLUJ
1 € = 4.9488 lei
10°C

Tunelele Clujului. Legende și realități istorice

Cei mai mulți dintre clujeni au auzit, probabil, relatări referitoare la misterioasele tunele subterane ale orașului, ale căror origini ar coborî adânc în negura istoriei.

Imaginarul contemporanilor noștri nu este mai puțin atras de mistere decât acela al oamenilor din vechime, iar printre miturile care au fascinat întotdeauna omenirea, cel al lumii subpământene este unul dintre cele mai persistente.

Versiunile hiperbolizante ale acestei mitologii a Clujului subteran vorbesc, în esență, despre câteva tunele de mari dimensiuni, care ar lega centrul Clujului de biserica – odinioară fortificată – de la Cluj-Mănăștur, de cetatea de la Florești sau de fortificația austriacă de pe Cetățuie.

Se vorbește, de asemenea, despre un tunel care ar fi plecat de la biserica reformată de pe strada Mihail Kogălniceanu, cu ieșirea în zona cimitirului Hajongard, dar și despre o rețea de tunele care ar lega diferite puncte din centrul orașului, utilizate de fosta Securitate. Despre punctul de plecare al unui asemenea tunel, situat în subsolul fostului hotel Continental, au circulat numeroase istorii în zilele Revoluției din 1989.

Alte intrări în subteranele secrete ale Clujului ar fi fost situate în cladirea claustrului franciscan de pe strada Victor Deleu, în subsolul hotelului Melody sau în pivnițele unor clădiri din Piața Unirii. Dar punctul nodal al tuturor acestor rețele imaginare de tunele este situat, potrivit acestor legende urbane, în biserica gotică din centrul orașului, care continuă să fie și astăzi adevăratul centru simbolic al Clujului.

Care este realitatea în legătură cu aceste tunele? 

Clujul secolelor trecute, supranumit „Orașul comoară” al Transilvaniei, era un important centru comercial și meșteșugăresc, iar sub clădirile orașului se aflau, aproape fără excepție, pivnițe ample și încăpătoare. Multe dintre acestea au fost transformate astăzi în localuri, devenind astfel accesibile publicului larg. În aceste pivnițe erau depozitate mărfuri pentru care, la fel ca în toate timpurile, posesorii acestora ar fi dorit să plătească taxe și impozite cât mai mici. Astfel, în aceste pivnițe existau încăperi secrete, după cum existau și tuneluri înguste care legau, uneori, pivnițele între ele, acestea fiind folosite atât pentru contrabanda, cât și pentru refugierea locatarilor în caz de pericol.

Un astfel de tunel a fost descoperit, de exemplu, cu ocazia cercetării arheologice a casei în care s-a născut principele Ștefan Bocskai (astăzi sediul Universității „Sapientia”, pe strada Matei Corvin), sau a cercetărilor efectuate pe strada Napoca.

Un asemenea tunel îngust, cu o înălțime și o lărgime care nu depășesc un metru, poate fi văzut astăzi în clubul clujean Janis Pub, de pe bulevardul Eroilor nr. 5.

Una dintre încăperile situate în subsolurile Colecției de Istorie a Farmaciei, în care funcționa în Evul Mediu un laborator farmaceutic și, poate, și alchimic, prezintă urmele câtorva intrări astăzi zidite.

Misterioasele și îndelung discutatele subsoluri ale bisericii Sf. Mihail nu au fost de mult timp accesibile cercetătorilor, din rațiuni probabil obiective, astfel încât este greu de făcut vreo speculații în legătură cu ele. Trebuie să reamintim însă faptul că biserica din centrul Clujului a fost utilizată timp îndelungat ca loc de reunire a Dietei Transilvaniei sau ca loc de încoronare a principilor transilvăneni.

Sunt, oare, aceste realități suficiente pentru a ne îngădui să presupunem existența unei posibile ieșiri secrete pentru cazurile de forță majoră?

În ceea ce privește, în, tuneluri lungi de câțiva kilometri, care ar lega Clujul medieval de diferite puncte situate în afara acestuia, ele reprezintă o aberație tehnică, fiind, foarte probabil, unul dintre produsele sedimentate de-a lungul secolelor de imaginarul colectiv.  Trebuie să spunem că nu toți istoricii clujeni au negat existența tunelelor, fără a încerca să facă investigații referitoare la acestea.

 

În anii 1960, o echipa de cercetători de la Universitatea „Babeș-Bolyai” și Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei a făcut o serie de investigații în acest sens, finalizate chiar și prin cercetarea arheologică a unora dintre posibilele ieșiri ale tunelurilor secrete ale Clujului (una dintre acestea fiind situată de exemplu, potrivit unor tradiții locale, în zona clinicilor universitare).

Oficial, aceste cercetări nu au dus la niciun rezultat pozitiv.

Neoficial, există voci care susțin că istoricul care a coordonat pe atunci aceste cercetări – și care a afirmat, prin urmare, că tunelele nu există – ar fi devenit imediat după aceasta ofițer de securitate. Este de așteptat ca cercetările legate de proiectatul tunel pe sub centrul Clujului, care urmează sa fie realizat în anii următori de autoritățile locale, să contribuie la rezolvarea câtorva dintre aceste mistere. Credința în posibilitatea existenței unei rețele de tunele aparținând unei misterioase lumi subterane nu va dispărea, însă, probabil, niciodată, pentru că ea ilustrează unul dintre cele mai vechi și mai persistente arhetipuri ale gândirii umane

– sursă foto: Monitorul de Cluj

Confruntări şi dueluri în epoca medievală

Clujul a fost, probabil, cel mai agitat şi mai turbulent dintre oraşele Transilvaniei medievale. În momentul transformării sale în oraş regal, Clujul era foarte diferit de celelalte localităţi transilvănene care dispuneau de un statut urban.

În timp ce populaţia majorităţii oraşelor transilvănene era alcătuită cu precădere din colonişti germani, fiind, în general, una paşnică şi omogenă, Clujul a fost deschis aşezării nobililor, comercianţilor sau meşteşugarilor, dar şi unui mare număr de aventurieri din toate categoriile sociale şi din toate neamurile. Prezenţa tuturor acestora i-a oferit Clujului, în timp, o strălucire greu de egalat printre oraşele Transilvaniei medievale. Ea a creat însă, în acelaşi timp, şi premisele apariţiei unor situaţii tensionate care au degenerat, adeseori, în confruntări armate dintre cele mai violente.

Luptă medievală
Luptă medievală

Unul dintre cele mai îndelungate şi sângeroase conflicte interne s-a consumat în anii 1327-1338, el opunând două dintre cele mai puternice „partide” patriciene din oraş: pe de o parte, aceea a neamurilor lui Petru, fiul lui Felician şi Bartolomeu, fiul lui Henning, iar pe de alta, aceea a neamurilor comitelui Stark. Prima fază a acestei lupte pentru putere a fost aplanată, în 1327, la intervenţia voievodului Toma Szecsenyi. Conflictul a reizbucnit însă, după mai bine de zece ani, în Duminica Floriilor a anului 1338, când Petru şi Bartolomeu, împreună cu partizanii lor, s-au năpustit cu armele asupra reprezentanţilor partidei adverse şi i-au tăiat în bucăţi, în piaţa centrală a oraşului (actuala Piaţă a Muzeului), pe doi dintre oamenii comitelui Stark. Luptele au continuat pe străzile oraşului, fiind soldate cu numeroase victime. În cele din urmă, patricienii turbulenţi, împreună cu susţinătorii lor, au fost nevoiţi să părăsească pe ascuns Clujul. Dorinţa lor de răzbunare a fost însă mai puternică decât prudenţa. Astfel, la 6 noiembrie 1338, Petru şi Bartolomeu au revenit în oraş pe ascuns, au incendiat şi au jefuit casele partizanilor comitelui Stark şi i-au ucis pe cei doi fii ai acestuia.

Părăsind oraşul cu o pradă bogată, Petru şi Bartolomeu s-au sustras urmăririi autorităţilor regale vreme de încă doi ani. Ei şi-au constituit, în acest timp, o mică armată de aventurieri, în fruntea căreia au încercat, în primăvara anului 1340, să cucerească Clujul şi să-i nimicească pe vechii lor duşmani. Locuitorii Clujului au fost nevoiţi să solicite sprijinul vicevoievodului Petru al Transilvaniei, care a intervenit în sprijinul lor în fruntea propriei sale armate. Luptele s-au purtat, de această dată, la porţile oraşului, şi s-au încheiat cu o victorie desăvârşită a comitelui Stark şi a sprijinitorilor săi, care i-au masacrat fără cruţare pe adversarii lor. Victoria comitelui Stark a încheiat, astfel, o perioadă deosebit de agitată, fapt care le-a îngăduit locuitorilor Clujului să se consacre activităţilor zilnice în împrejurări ceva mai paşnice.

Cu toate acestea, evenimentele sângeroase nu au încetat să îşi facă, periodic, apariţia în viaţa internă a oraşului de pe Someş. Unul dintre acestea s-a consumat la sfârşitul anului 1359, când nobilul Mykula de Dezmir, împreună cu iobagul său Mihail, l-au atacat şi l-au ucis, în plin centrul Clujului, pe un nobil local pe nume Paul. Cu toate că fapta fusese săvârşită în public, iar vinovăţia lui Mykula era neîndoielnică, acesta a fost obligat, potrivit legislaţiei epocii, doar la plata unei despăgubiri de 29 de mărci de argint către văduva şi fratele celui ucis.

Trei ani mai târziu, la 8 decembrie 1362, un număr de aproximativ 30 de orăşeni din Cluj au atacat mănăstirea benedictină de la Cluj-Mănăştur, cu scopul de a-l captura şi a-l ucide pe un anume Paul, nobil de Suceag, un mai vechi inamic al lor. Adăpostul oferit de zidurile conventului nu a fost, pentru Paul de Suceag, decât unul iluzoriu, el neputându-l feri de cumplita răzbunare a clujenilor. Aceştia au pătruns în interiorul mănăstirii, au spart uşa sălii de mese şi pe aceea a reşedinţei abatelui şi, capturându-l pe Paul, l-au decapitat, oferindu-i astfel cinstea unei morţi potrivite rangului său.

Raportul judelui nobiliar Ioan de Chidea, care reflectă acest eveniment, are marele merit de a ne oferi o descriere îndeajuns de detaliată a armamentului folosit, cu această ocazie, de clujeni. Aceştia erau „echipaţi asemeni cavalerilor” (tamquam milites pylati), cu suliţe şi lănci, cu scuturi, cămăşi de zale, platoşe şi mănuşi de fier. Unul dintre participanţii la atacul mănăstirii, Martinus perator, este, foarte probabil, nimeni altul decât cunoscutul sculptor Martin din Cluj, acela care, împreună cu fratele său Gheorghe, a realizat celebra statuie a Sf. Gheorghe ucigând balaurul.

Echipamentul călăreţului reprezentat ca Sf. Gheorghe era, fără îndoială, inspirat din acela folosit de clujeni în confruntările armate ale epocii. Conflicte asemănătoare, dar de o amploare ceva mai redusă, s-au înregistrat şi în localităţile din vecinătatea marelui oraş. În cursul anului 1359, la doar câteva săptămâni de la omorul pe care îl comisese în plin centrul Clujului, acelaşi Mykula de Dezmir, personaj agresiv şi turbulent, s-a năpustit cu o ceată de slujitori ai săi asupra călătorilor de pe drumul dintre Cluj şi Apahida, în hotarul satului Sânnicoară. Victima sa a fost, de această dată, un anume Albert din Apahida, împreună cu fiul său. Albert a fost ucis în luptă, fiul său a fost grav rănit, iar caii şi bunurile celor doi au fost jefuite. Mai mult decât atât, Mykula a luat cu el, la Dezmir, trupul neînsufleţit al lui Albert, pe care a refuzat să îl restituie familiei, în pofida intervenţiilor repetate ale abatelui Otto din Cluj-Mănăştur.

Duel judiciar în Evul Mediu
Duel judiciar în Evul Mediu

Un an mai târziu, în 1360, un anume magistru Deme, aventurier instalat de regele Carol Robert în stăpânirea unor domenii din imediata apropiere a Clujului, a devenit odios locuitorilor satului Chinteni datorită repetatelor sale abuzuri şi persecuţiilor la care îi supunea. Pentru a se debarasa de acest personaj nedorit, chinteoanii au angajat doi luptători plătiţi, pe numele lor Ştefan de Silivaş şi Ştefan, fiul lui Petru. Aceştia l-au provocat la luptă pe magistrul Deme şi l-au ucis în ziua de 6 decembrie, în sărbătoarea Sf. Nicolae.

Cercetarea acestui omor, efectuată de autorităţile epocii, a atribuit întreaga vinovăţie locuitorilor din Chinteni, care au fost obligaţi să plătească o despăgubire familiei celui ucis. Spre deosebire de asemenea dispute lipsite de reguli, brutale şi necruţătoare, duelurile judiciare constituiau o formulă de reglementare a unor cauze civile sau penale acceptată de autorităţile epocii. Ele erau organizate în faţa regelui sau a reginei, a judelui curţii regale sau a congregaţiei nobiliare. Părţile potrivnice se duelau rareori în persoană, cel mai adesea ei recurgând la serviciile unor luptători plătiţi. Unul dintre cele mai cunoscute dueluri judiciare desfăşurate în Transilvania a avut loc la Turda, în anul 1306, în faţa voievodului Ladislau Kan şi a congregaţiei voievodatului. Provocat de o dispută referitoare la stăpânirea satului Pâglişa (jud. Cluj), el i-a opus pe Ladislau Borşa şi pe puternicii nobili de Dăbâca, ce s-au duelat prin reprezentanţii lor. Ladislau Borşa a fost acela care a avut câştig de cauză, obţinând confirmarea stăpânirii sale asupra satului menţionat.

Tudor Sălăgean

 

 

Femei celebre legate de istoria Clujului

Anna Báthory (1594-1636) 

Acuzată de vrăjitorie şi de relaţii incestuoase cu fratele ei, principele Gabriel Báthory. S-a căsătorit la Cluj, în 1608, cu Dionisie Bánffy de Losoncz (m. 1612). Recăsătorită în 1613 cu Sigismund Josika. Înrudită cu faimoasa sa contemporană, Elisabeta Báthory de Ecsed. Acuzată de vrăjitorie de Gabriel Bethlen, a fost cercetată, timp de şapte ani, în trei procese de vrăjitorie, încheiate prin condamnarea sa la exil şi la confiscarea totală a averii (1621).

Tudor Sălăgean

Claudine Rhedey (1812 – 1841) 

Una dintre celebrele frumuseţi din istoria Clujului, şi-a petrecut o parte a adolescenţei în Palatul Rhedey, situat la intersecţia Pieţei Unirii cu str. Napoca. În 1835, s-a căsătorit (morganatic) cu ducele Alexandru de Wurttemberg. Fiul ei, prinţul Francisc de Teck, s-a căsătorit cu principesa Mary Adelaide de Cambridge. Fiica sa, Mary de Teck, a devenit regina Marii Britanii şi Irlandei prin căsătoria cu regele George al V-lea (1910-1936). Regina Elisabeta a II-a este stră-stră-strănepoata Claudinei Rhedey.

Tudor Sălăgean

Claudine Rhedey
Claudine Rhedey

Lili Poór (1886 – 1962) 

Actriţă clujeană de film, soţie a regizorului clujean Jenő Janovits. Filmografie: Din grozăviile lumii (1920); Madach (1940) etc.

Tudor Sălăgean

 

Raluca Ripan (1894, Iaşi – 1972, Cluj) 

A fost prima femeie din România care a obţinut titlul de doctor în ştiinţe chimice (Cluj, 1922). Cadru didactic al Universităţii din Cluj din anul 1920, Raluca Ripan a reuşit, imediat după al II-lea Război Mondial, să devină membră a Academiei Române (1948). Fondatoare a Institutului de Chimie din Cluj (1951), care îi poartă astăzi numele. Rector al Universităţii „Victor Babeş” (1951-1956) (singura femeie rector din istoria Universităţii clujene).

Tudor Sălăgean

Raluca Ripan
Raluca Ripan

Smaranda Brăescu (1897, Hânceşti – 1948, Cluj) 

Aviatoarea Smaranda Brăescu, supranumită „Regina înălţimilor”, s-a născut la 21 mai 1897 într-o familie modestă din Hânteşti-Buciumeni. Pasionată din adolescenţă de lumea aviaţiei, a început să practice paraşutismul în anul 1928. La 1 iulie acelaşi an a făcut, în Germania, un salt de la 600 de metri, devenind prima femeie-paraşutist din România.

La 2 octombrie 1931, Smaranda Brăescu a efectuat primul său salt de la altitudinea de 6.000 de metri, devenind recordmană naţională absolută şi fiind recompensată cu medalia „Virtutea Aeronautică”. Invitată în Statele Unite ale Americii, Smaranda Brăescu a doborât la 19 mai 1932, la baza militară de la Sacramento, recordul mondial absolut, printr-un salt de la altitudinea de 7.200 de metri. Acest record mondial a rămas în vigoare până în anul 1951, când a fost depăşit de un alt pilot român, Traian Demetrescu-Popa.

Devenită o adevărată legendă, i s-au oferit contracte în Statele Unite, a fost invitată la Roma de către papa Pius al XI-lea, l-a cunoscut pe mareşalul italian Italo Balbo. În 1936 a realizat o altă premieră mondială, prin traversarea Mării Mediterane, de la Roma la Tripoli, la bordul avionului său Miles Hawk, botezat de ea, simbolic, „Aurel Vlaicu”. Între 1940 și 1945 a participat la războiul mondial, pe ambele fronturi de luptă, în cadrul celebrei „Escadrile Albe”.

După 1945, Smaranda Brăescu s-a alăturat rezistenţei anticomuniste. Semnatară a unui memoriu de protest împotriva falsificării alegerilor din 1946, Smaranda Brăescu a fost condamnată în contumacie de către autorităţile comuniste şi obligată să se ascundă pentru a evita capturarea ei. Sosind la Cluj sub o identitate falsă (Maria Popescu), a fost adăpostită la ferma Congregaţiei Maicii Domnului din Jucu.

A fost tratată în secret la clinicile universitare şi adăpostită de profesorul Iuliu Haţieganu. A încetat din viaţă, potrivit celor cunoscute până acum, la 2 februarie 1948 şi a fost înmormântată în cimitirul Central, sub numele conspirativ „Maria Popescu”.

Tudor Sălăgean

Smaranda Brăescu
Smaranda Brăescu

 

Ana Rozsa Vasiliu (1899, Buziaş – 1987, Cluj-Napoca) 

Mezzosoprană, apoi soprană la Opera Română din Cluj, unde a debutat în anul 1922. Contracte la Scala din Milano, unde debutează în 1921 şi activează ulterior în mai multe stagiuni până în anul 1932. A fost una dintre femeile cuceritoare din Clujul anilor de după 1900. Căsătorită cu medicul Titus Vasiliu, Anna Rozsa a trăit la Cluj până la sfârşitul îndelungatei sale vieţi.

Tudor Sălăgean

Ana Rozsa Vasiliu
Ana Rozsa Vasiliu

Lya Hubic (1911 – 2006)

Soprană, solistă a Operei Române din Cluj în perioada 1935-1967. Supranumită „privighetoarea Transilvaniei”. A debutat în rolul Musetta din Boema de Puccini (1936). Până la retragerea din activitatea artistică (1967) a susținut peste 2000 de spectacole.

A fost invitată pe mari scene din: Viena, Praga, Moscova, Bratislava, Brno, Pilsen, Cernăuți, Chișinău, Petersburg, Kiev, Tbilisi, Riazan, Harcov, Odessa, Budapesta, Sofia, Stara Zagora, Plovdiv, Varna etc. S-a remarcat în roluri din Paiațe (Leoncavallo), Carmen (Bizet), Bărbierul din Sevilla (Rosini), Don Pasquale și Lucia di Lammermoor (Donizetti), Don Giovanni (Mozart), Kir Ianulea (S. Drăgoi), Flautul Fermecat și Răpirea din Serai (Mozart), Traviata și Rigoletto (Verdi), Manon (Massenet), Turandot (Puccini), Văduva veselă (Lehár), Voievodul Țiganilor și Liliacul (J. Strauss).

Și-a încheiat prodigioasa carieră cu rolul Cio-Cio-San din opera Madame Butterfly de Giacomo Puccini. A renunțat la marile scene ale lumii pentru a rămâne acasă, la Cluj, unde a contribuit cu talentul său la prestigiul Operei Române. În semn de apreciere, Opera Națională Română din Cluj-Napoca a instituit, în onoarea marii artiste, Trofeul Lya Hubic, care este decernat unor personalități de marcă ale scenei lirice clujene.

A continuat să fie o prezență activă în viața publică, până la trecerea în neființă.

Ioan Silviu Nistor

 

Livia Pordea (1914-?)

Una dintre marile frumuseţi ale României anilor ‘30 a fost clujeanca Livia Pordea, născută la 1 decembrie 1914 la Gherla, câştigătoare în anul 1930 a titlului de Miss România.

Era fiica lui Augustin Pordea, om politic liberal, deputat, vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor şi proprietar al unui birou notarial situat pe actualul bulevard al Eroilor, nr. 35. Livia – sau Liţi, cum i se mai spunea – s-a căsătorit la Timişoara pe 10 ianuarie 1935 cu milionarul evreu Max Auschnitt, „regele cimentului şi al fierului” din România acelor vremuri. Ceremonia civilă a fost celebrată la Cluj, iar cea religioasă la Timişoara.

Carol al II-lea a fost naşul celor doi miri, iar frumuseţea Liviei Pordea nu l-a lăsat indiferent, provocând chiar tensiuni în relaţia sa cu Elena Lupescu. În 1946, Livia Pordea a emigrat în Franţa, unde a divorţat de Max Auschnitt şi s-a recăsătorit cu un sportiv spaniol. Fratele Liviei, Gustav Pordea, emigrat împreună cu ea, a ajuns în 1984 deputat în Parlamentul European pe listele Frontului Naţional (Le Pen).

Tudor Sălăgean

 

Eta Boeriu (1923, Turda – 1984, Cluj-Napoca)

Traducătoare pasionată, a participat la ședințele Cercului Literar din Sibiu (1944-1949), cadru didactic universitar la Catedra de Limba italiană a Universității din Cluj.

A debutat ca traducător cu Decameronul de Boccaccio. Își continuă activitatea cu traduceri din: Cesare Pavese, Baldassare Castiglione, Francesco Petrarca, Elio Vittorini, Dante Alighieri (Divina Comedia), Michelangelo, Giacomo Leopardi, Giovanni Verga, Alberto Moravia. În 1980 a alcătuit o antologie a poeziei italiene și volumul Trinacria. Poeți sicilieni contemporani (1984).

A fost distinsă cu o seamă de premii, între care Medalia de aur a orașului Florența și a Uniunii Florentine (1970) și Cavaliere Ufficiale dell’Ordino Almerito Della Republica Italiana pentru întreaga activitate (1979). A compus, de asemenea și publicat o suită de volume de versuri. Este considerată cea mai importantă traducătoare din limba italiană în limba română.

A fost apreciată pentru modestia, sensibilitatea și discreția ei.

Ioan Silviu Nistor

Eta Boeriu
Eta Boeriu

Podurile orașului și istoria lor

Podurile Clujului au o istorie la fel de interesantă și spectaculoasă ca aceea a localității căreia îi aparțin. Nu dispunem în prezent de informații legate de podul (podurile) ridicate peste Someș, anticul Samus, în epoca romană.

Podul Mare

Este posibil ca podul principal al orașului roman Napoca să fi fost situat în zona Podului Mare din epoca medievală, ridicat, la rândul său, pe locul actualului pod rutier de pe strada Horea.

În secolul al XIX-lea este chiar atestată la Cluj o legendă potrivit căreia la podul de peste Someș și-ar fi găsit sfârșitul regele dacilor, Decebal, urmărit de soldații romani. Chiar dacă această legendă este, probabil, o invenție a cărturarilor umaniști ai epocii, este posibil ca apariția ei să fi fost asociată și cu supraviețuirea în epoca respectivă a urmelor unei construcții romane.

Cel mai vechi pod clujean atestat documentar, în epoca medievală, era situat în zona actualului pod rutier de pe strada Horea. Era vorba despre un pod de lemn peste Someș, dublat de un alt pod construit peste canalul Morii în zona actualei străzi Regele Ferdinand.

Cele doua poduri au apărut, se pare, în secolul al XIII-lea, într-o perioada în care drumul pe care erau acestea situate trecea încă prin exteriorul primei incinte fortificate a Clujului medieval, care avea pe atunci o suprafață de doar 7 hectare. În 1362, documentele epocii ne vorbesc despre prima strada clujeană atestată documentar, care purta numele Strada Podului (Platea Pontis), urmând traseul actualei străzi Regele Ferdinand.

Podul Mare la inceputul secolului al XX-lea
Podul Mare la începutul secolului al XX-lea

După extinderea orașului medieval, în secolul al XV-lea, pe strada Podului a fost ridicat unul dintre cele mai puternice turnuri de apărare ale Clujului, care purta numele Turnul Podului. Întreținut de breasla lăcătușilor, acest turn apăra una dintre cele patru porți principale de acces în oraș, numită, de asemenea, Poarta Podului.

În 1573, la cererea voievodului Cristofor Bathory, podul de lemn de peste Someș a fost înlocuit cu un pod de piatra, ridicat pe cheltuiala municipalității clujene. Podul mare, intens circulat, a suferit de-a lungul timpului numeroase refaceri care urmăreau consolidarea și extinderea sa, în funcție de necesitățile de trafic specifice timpurilor moderne.

Ultima reconstrucție de amploare a podului datează din anul 1949, fiind realizată în condițiile în care podul fusese grav avariat în timpul ultimului război mondial.

În primele decenii ale secolului al XVIII-lea, Podului Mare i s-a adăugat un alt pod, situat în zona actualului pod Traian, ridicat pentru a permite ocolirea orașului de către cei care nu doreau tranzitarea.

Bulevardul Regele Ferdinand (1900)
Bulevardul Regele Ferdinand (1900)
Turnul Porții Podului (1859)
Turnul Porții Podului (1859)

Podul Nemților

În preajma anului 1735, după construirea fortificației imperiale austriece de pe Cetățuie, comandanții acesteia au considerat necesară construirea unui pod peste Someș care să fie destinat exclusiv uzului garnizoanei imperiale. Podul ridicat cu această ocazie, în zona actualei Case Tranzit, a fost un pod suspendat, o realizare tehnică deosebită pentru acea perioada, și a intrat în conștiința clujenilor sub numele Podul Nemților. Datorită caracterului sau pietonal și faptului că era păzit în permanență de soldații din garnizoana imperială, Podul Nemților a fost, de asemenea, un pod acoperit.

În secolul al XIX-lea și la începutul secolului al XX-lea au fost ridicate în amonte încă două poduri devenite necesare datorită extinderii orașului în această direcție.

Podul Elisabeta

În preajma anului 1866 a fost ridicat podul din zona actualului hotel Napoca, iar în 1901 podul Elisabeta, un pod pietonal care a supraviețuit până astăzi în forma sa inițială. În 1960-1961, în contextul proiectatei realizări a cartierului clujean Grigorescu, a fost construit podul Garibaldi.

Statuia Sfintei Maria Protectoarea

Este cel dintâi monument public al oraşului. A fost realizată în 1744, la iniţiativa şi cu finanţarea guvernatorului Anton Kornis, ca semn de recunoştinţă pentru ocrotirea Clujului în timpul marii epidemii de ciumă dintre anii 1738 și 1742.

Din acest motiv, statuia a mai fost numită şi „statuia ciumei”. Statuia a fost realizată de sculptorul austriac Anton Schuchbauer. Localizarea iniţială a statuii, în piaţeta de la intersecţia străzilor Universităţii şi Mihail Kogălniceanu, era datorată faptului că în această zonă îşi aveau reşedinţa, în epocă, instituţii de învăţământ catolice, precum şi biserica şi sediul ordinului iezuit.

În 1959, monumentul a fost îndepărtat din piaţetă, ca episod al unei campanii duse de autorităţile comuniste pentru a marginaliza monumentele cu caracter religios. În 1961, statuia a fost reamplasată în faţa altarului Bisericii „Sf. Petru”.

Tudor Sălăgean

Statuia Sfintei Maria Protectoarea (foto 1859)
Statuia Sfintei Maria Protectoarea (foto 1859)

O altfel de iluminaţie, cu Avram Iancu student (1842)

În fiecare an, pe vremea studenţiei lui Avram Iancu, la Cluj se ţinea cu mare fast în seara zilei de 18 aprilie o sărbătoare numită „Iluminaţie” (înscrisă astfel în documentele maghiare) în cinstea zilei de naştere a împăratului austriac Ferdinand (cu numele său întreg Ferdinand Carol Leopold Iosif Francisc Marcelin, născut la 19 aprilie 1793 în Viena), care purta şi titlul de principe al Ardealului.

În perioada 1841 – 1846, Avram Iancu era student la Colegiul Piariştilor din Cluj, de pe str. Lupului (azi str. Mihail Kogălniceanu), alături de alţi tineri români şi de altă etnie: maghiari, secui, saşi, germani, armeni etc. Stătea în chirie pe strada care-i poartă în prezent numele, la profesorul Bergai, până în 1844, apoi la familia Bokor, iar în aprilie 1842 – în timpul episodului cu „Iluminaţia” – lua masa la pensiunea doamnei Rozalia Balinth, văduva lui Ladislau Dorgo. Tinerii studenţi de la piarişti, deşi erau concentraţi aici într-o “coloratură etnică” diferită, erau buni colegi şi solidari în „tovărăşii aventuroase”, specifice vârstei.

Una dintre aceste acţiuni pline de bravadă ne este dezvăluită de documentele privind ziua “Iluminaţiei” la Cluj, în 1842. Încă din 16 aprilie, sâmbăta, studenţi şi calfe din oraş se aflau la balul organizat la cârciuma lui Baier. Tinerii lucrători în atelierele din oraş (calfele) au început să “se prostească”, după cum au mărturisit apoi, adică să facă glume “fără stil”, împingându-se şi ghiontindu-se. Aşa se face că a fost jignit cu astfel de glume studentul Anca. De aici, se pare, a pornit conflictul dintre studenţi şi calfe.

În seara zilei de 18 aprilie s-a ţinut la Cluj cu mare fast „Iluminaţia”. La sărbătoare au participat şi studenţii şi calfele, care s-au luat la bătaie, studenţii fiind pregătiţi să-şi ia revanşa. Au fost recunoscuţi, în această încăierare, studenţii Anca Cerghedi sau Cerghizan (acesta coleg cu Avram Iancu), Câmpean, toţi români, precum şi Zonda şi Lazar, unguri.

A doua zi, studenţii (adunaţi în cimitir) s-au sfătuit să nege faptul că ar fi fost amestecaţi în bătaie. Dar unii s-au mai lăudat prin piaţă, alţii au povestit despre eveniment şi s-a aflat cam cine au fost “actorii” principali în bătaie. A fost audiat şi Avram Iancu. El declara următoarele: „În seara zilei de 18 aprilie şi eu am fost prezent la Iluminaţie până la ora 21.00”. Acolo – a adăugat el – i-a văzut pe Iosef Lazar, cu care stătea în gazdă, pe colegii Anca şi Potyo de la Drept şi pe Tompos de la Logică. De la ora 21:00 a plecat de acolo. Avea şi dovada de la doamna la care mergea în pensiune. Această femeie a confirmat că în seara respectivă Avram Iancu era la ea „în cost”, la cină.

După cină – spune gazda în continuare – el a mers imediat la petrecere şi după jumătate de oră s-a întors. Apoi şi-a petrecut vremea discutând, „până când l-am trimis acasă, unde îşi avea sălaşul, deoarece şi eu aveam intenţia să mă odihnesc” – a mai spus ea, adăugând că Iancu a plecat cu puţin înainte de ora 22.00. Ce va fi discutat în acea seară viitorul mare reprezentant al românilor transilvăneni nu se ştie. Documentul, însă, ne dezvăluie şi învie un moment concret din tinereţea marelui erou român al Revoluției din 1848 – 1849.

Vasile Lechinţan

Martiriul lui Baba Novac

În timp ce Mihai Viteazul se afla în pribegie la Praga, încercând să recâştige bunăvoinţa împăratului Rudolf al II-lea, Baba Novac, căpitanul său sârb, a fost executat în piaţa centrală a Clujului. După ce voievodul fusese înfrânt de numeroşii săi duşmani şi obligat să ia calea exilului, Baba Novac intrase, în decembrie 1600, în serviciul generalului Basta, care îi încredinţase misiunea de a apăra frontiera Transilvaniei în zona Lipovei.

În momentul în care transilvănenii au reînceput să dea semne de nemulţumire faţă de stăpânirea imperială, Basta a încercat să le recâştige bunăvoinţa predându-li-l pe fostul general al lui Mihai. Baba Novac a fost adus la Cluj de soldaţi aflaţi în serviciul lui Basta, la 3 februarie 1601 şi executat două zile mai târziu în piaţa centrală a oraşului, împreună cu duhovnicul său sârb. Dacă am spune că el a fost ars pe rug nu am avea decât o foarte palidă imagine a înfiorătorului supliciu la care au fost supuşi doi oameni care trecuseră de 70 de ani.

Baba Novac şi preotul sârb au fost legaţi de două grinzi orizontale, asemănătoare unor frigări uriaşe, pe care călăii le învârteau deasupra focului. În prealabil, ei au fost schingiuiţi şi, parţial, jupuiţi de piele. Victimele erau stropite, din când în când, cu apă, pentru ca supliciul lor să fie cât mai îndelungat. Execuţia a durat aproape o oră şi jumătate, până în momentul în care Basta, care privea acest „spectacol” de la una dintre ferestrele reşedinţei princiare, a cerut ca victimele să nu mai fie udate cu apă şi să fie lăsate să moară.

După execuţie, trupurile celor doi au fost scoase în afara cetăţii şi înfipte în două ţepe ridicate în apropierea Turnului Croitorilor. Carnea lor a fost devorată de corbi, astfel încât, după câteva zile, nu mai rămăseseră din ei decât oasele. Buni gospodari, clujenii au consemnat în detaliu, în socotelile oraşului, cheltuielile reclamate de această execuţie.

La data de 6 februarie întâlnim următoarele consemnări: „Am dat ţiganilor pentru că au schingiuit, au torturat, au fript şi au tras în ţeapă pe Baba Novac şi pe Preotul, florini 7, dinari 50 … Am plătit, pentru Baba Novac şi Preotul, celor doi călăi florini 3 … Am plătit lui Luca Ácsi, pentru că a cioplit ţeapa pentru Baba Novac, florini 2.”

Basta îl oferise nobililor pe Baba Novac cu scopul de a recâştiga bunăvoinţa acestora şi a-i determina să-şi păstreze credinţa faţă de împăratul Rudolf al II-lea. Instalat la Cluj, într-o casă situată în actuala Piaţă a Muzeului – cunoscută, ulterior, sub numele de “casa Basta” – generalul imperial a participat, fără succes, la lucrările Dietei Transilvaniei.

Fără a fi impresionaţi de prezenţa lui, nobilii transilvăneni reuniţi în catedrala Sf. Mihail l-au ales, din nou, ca principe al Transilvaniei pe Sigismund Báthory. Pentru că acesta nu se afla în ţară, adunarea i-a încredinţat regenţa lui Ştefan Csáky, iar apoi a intonat un Te Deum laudamus. Consilierii transilvăneni s-au deplasat, călare, până la reşedinţa princiară, decizia Dietei fiind vestită public de la ferestrele acesteia.

În prealabil, cu începere din data de 3 februarie, porţile oraşului fuseseră închise. Ele au rămas zăvorâte timp de patru zile, pentru a face imposibilă orice ingerinţă exterioară şi, mai cu seamă, pentru a împiedica răspândirea oricăror informaţii referitoare la evoluţia lucrărilor Dietei.  Înfiorătoarea execuţie a lui Baba Novac s-a desfăşurat în toiul acestor evenimente, ea având, poate, rostul de oferi un exemplu eventualilor nesupuşi.

Generalul Basta a mai zăbovit în oraş timp de câteva zile, încercând, fără succes, să ajungă la o înţelegere cu noii conducători ai Transilvaniei. La 7 februarie 1601, la ora 10 dimineaţa, el a părăsit, în sfârşit, oraşul, fiind condus în mod solemn de către consilierii transilvăneni până la Poarta Ungurească (situată pe actuala strada 21 Decembrie 1989, în apropierea Palatului Prefecturii). Părăsind pe furiş reşedinţa pe care împăratul i-o acordase în Silezia, Sigismund Báthory a revenit la Cluj în aprilie 1601, însoţit de doar 20 de oameni. A fost primit, şi de această dată, în triumf. Un triumf care a rămas, pentru el, cel din urmă.

În august 1601, după victoria obţinută asupra lui Sigismund la Guruslău, Mihai Viteazul şi generalul Basta au intrat împreună în Cluj prin poarta Podului (situată pe actuala stradă Regele Ferdinand, în apropierea sediului Poştei).

Prudenţi, clujenii au luat din timp legătura cu Basta, care a fost de acord să nu le îngăduie oştenilor lui Mihai – însetaţi de răzbunare pentru uciderea lui Baba Novac – să intre în oraş.

În schimb, clujenii au achitat solda pe trei luni a armatei lui Basta şi au acceptat încartiruirea în oraş a unei garnizoane imperiale. Mihai Viteazul a înălţat un steag pe locul în care fusese ridicat în ţeapă Baba Novac, dar nu a putut face nimic pentru a răzbuna moartea căpitanului său. În aceste împrejurări, la Cluj, vechile divergenţe dintre voievodul român şi generalul imperial au reizbucnit. Se pare că, în cursul unei întrevederi cu generalul, Mihai ar fi exclamat: „Cine dracu sunt acei rudolfi şi cezari despre care îmi tot vorbeşte unul ca Basta?” şi alte asemenea lucruri puţin măgulitoare.

Câteva zile mai târziu, la 19 august 1601, pe câmpia Turzii, Mihai Viteazul a fost asasinat, din ordinul lui Basta, de căpitanul valon Jacques de Beaury.

Pagină din socotelile orașului Cluj cu menționarea lui Baba Novac. Arhivele Naționale Cluj, Seria Socotelilor, an 1605, fila 5.

 

Tudor Sălăgean

Legenda regelui Matia

Clădirea în care, la 23 februarie 1443, s-a născut Matia, cel de-al doilea și cel mai mic dintre fiii lui Ioan de Hunedoara, datează de la începutul secolului al XV-lea.

Atunci, un întreprinzător al epocii al cărui nume nu ni s-a păstrat a achiziționat două clădiri din Cetatea Veche a Clujului și-a ridicat în locul lor o clădire spațioasă, care a devenit, în cele două secole care au urmat, cel mai confortabil și mai costisitor han al Clujului.

Clădirea este situată pe latura de nord a micii piațete de la intersecția străzilor Matei Corvin, Sextil Pușcariu, Virgil Fulicea, Victor Deleu și Franklin Delano Roosevelt, în apropierea locului în care se afla, cu șapte secole în urmă, principala poartă de intrare în așa-numita „Cetate Veche” a Clujului.

Aceasta piațetă, împreună cu strada Matei Corvin și cu un segment al străzii Victor Deleu, a fost transformată de municipalitatea clujeană, în cursul anului 2006, în zonă pietonală, parte a unui amplu proiect de valorificare turistică a patrimoniului istoric al orașului.

În februarie 1443, cand Elisabeta Szilagyi, aflată în drum spre Buda, a poposit pentru o perioada mai îndelungată la Cluj, unde i-a venit și sorocul, proprietarul hanului era un anume Iacob Méhffi. Cheltuielile legate de șederea la Cluj a soției voievodului Transilvaniei au fost suportate, probabil, de municipalitatea clujeană. Nu trebuie uitat că trecuseră doar cinci ani de când orașul își pierduse o mare parte a privilegiilor, ca urmare a asocierii locuitorilor săi la răscoala „de la Bobâlna” (1437-1438).

Ioan de Hunedoara era voievodul din partea căruia clujenii așteptau restituirea acestor privilegii și era firesc ca ei să profite de șansa reprezentată de prezența Elisabetei Szilagyi în orașul lor.

De asemenea, voievodul era un adevărat om al momentului: el devenise, în martie 1442, salvatorul Transilvaniei ca urmare a victoriei de lângă Sibiu asupra lui Mezid beg, și apoi eliberatorul Țării Românești ca urmare a unei alte victorii răsunătoare obținute, în septembrie același an, asupra turcilor conduși de beilerbeiul Rumeliei, Shehabeddin.

Matia fusese conceput, prin urmare, în intervalul dintre cele două bătălii, în perioada în care voievodul realiza mobilizarea forțelor Transilvaniei pentru cea dintâi ofensivă încununată de succes împotriva otomanilor. Nașterea lui Matia la Cluj a fost, așadar, una aproape întâmplătoare, însă această „întâmplare” nu a fost tratată cu indiferență nici de marele rege, și cu atât mai puțin de locuitorii orașului.

În anul 1467, după ce a înfrânt, având și sprijinul clujenilor, rebeliunea unei facțiuni a nobilimii transilvane care îi era ostilă, Matia Corvin și-a demonstrat afecțiunea față de casa în care văzuse lumina zilei, scutindu-i pentru totdeauna pe proprietarii ei de achitarea taxelor și impozitelor. Aceasta scutire a transformat „Casa Matia” într-o proprietate extrem de valoroasă, cu atât mai mult cu cât ea a fost recunoscută și confirmată de regii și principii care i-au succedat.

Matia Corvinul a făcut orașului și alte servicii importante. În 1470, el a donat Clujului târgul Cojocna, centru de exploatare a sării, care a contribuit la creșterea veniturilor orașului. Prin hotărârile din 1467, 1478 și 1485, Matia a încurajat așezarea în oraș și eliberarea iobagilor care, în prealabil, își achitasera obligațiile față de stăpânii lor.

Preocupat de buna funcționare a administrației orașului, Matia a decis, în 1468, instituirea unei parități în Consiliul celor O Sută între patricieni („oamenii cu stare buna”) și membrii breslelor, care aveau dreptul să își desemneze, fiecare, câte 50 de reprezentanți. Domnia sa este legată de finalizarea, refacerea sau începerea construcției câtorva dintre monumentele reprezentative ale orașului.

De această epocă sunt legate atât finalizarea bisericii Sf. Mihail, în preajma anului 1480, cât și completarea incintei fortificate a orașului prin ridicarea, în preajma anului 1475, a Turnului Croitorilor.

Cea mai importantă ctitorie clujeană a lui Matia a fost însă biserica franciscanilor minoriți (în prezent reformată) de pe strada Lupilor (astăzi Mihail Kogălniceanu), finanțată printr-o consistentă donație regală, a cărei construcție a început în 1486 și care îi poartă și ea, până astăzi, numele („Biserica lui Matia”).

În același timp, tradiția nașterii clujene a regelui Matia nu s-a pierdut niciodată în secolele următoare. În secolul al XVI-lea exista deja un adevărat cult pentru memoria marelui rege, cult care a transformat „casa Matia” într-un loc frecventat de mereu mai numeroșii vizitatori ai orașului. Este o epoca în care se manifestă primele semne ale apariției „turismului” laic, dezvoltat în mod firesc într-o perioadă de intensă circulație în Europa a meșteșugarilor și a negustorilor, a medicilor și a spiterilor, a studenților și a erudiților rătăcitori, a artiștilor și a cartografilor, a predicatorilor de toate culorile și a victimelor persecuțiilor religioase, dar și a tinerilor nobili dornici să își desăvârșească educația.

Interesul acestor călători este din ce în ce mai puțin strict și direct economic, ei arătându-se preocupați de aspectele inedite ale culturii localităților pe care le străbăteau și, evident, de istoriile legate de personalitățile legate de un loc sau de altul.

Este o epoca în care, după cum ne arată cronica lui Gaspar Heltai, Matia devine, în tradiția urbană clujeană, o întruchipare a dreptății și a perfecțiunii, un model al suveranului apropiat oamenilor simpli, cărora le cunoaște greutățile și acționează pentru a le remedia.

Cronica lui Gaspar Heltai consemnează, în acest sens, una dintre cele mai cunoscute legende ale istoriei clujene, pe care, până astăzi, bunicii continuă să le-o povestească nepoților.

Legenda spune că Matia, aflat în trecere prin Transilvania, și-ar fi lăsat numeroasa suită în cetatea episcopală a Gilăului și, deghizat în student călător, ar fi intrat incognito în orașul sau natal, pentru a vedea cu ochii săi starea de spirit a locuitorilor și atitudinea conducatorilor orașului față de ei.

În piața centrală a orașului, Matia a asistat, plin de revoltă, la o scenă în care plebeii orașului erau obligați de oamenii judelui, sub amenințarea biciuirii, să care cu brațele bușteni pentru gospodăria sa. Protestând împotriva acestei nedreptăți, regele deghizat în student a fost biciuit și obligat să se alăture sărmanilor orașului în munca grea pe care aceștia o făceau, până la asfințitul soarelui.

Legenda spune, însă, că Matia ar fi avut inspirația de a scrie cu cărbune, pe trei lemne de foc din curtea judelui, următoarea însemnare: „Aici a fost regele Matia! Unde este dreptatea?”. Eliberat odată cu lăsarea serii, regele s-a întors în tabără sa de la Gilău.

A doua zi, Matia a revenit în oraș, în fruntea suitei sale strălucitoare, fiind întâmpinat cu mare fast de judele și de fruntașii orașului. Întrebat fiind despre respectarea legilor care interziceau exploatarea abuzivă a oamenilor liberi, judele orașului l-ar fi asigurat pe suveranul său că aceste legi erau respectate fără nici cea mai mică urmă de abatere. Atunci, regele și-a pus oamenii să răscolească stivele de lemne din curtea judelui, până la găsirea celor trei bucăți de lemn pe care fusese făcută inscripția incriminatoare. Apoi, Matia l-a pedepsit pe judele orașului și a luat măsuri pentru a asigura stricta respectare a drepturilor și libertăților tuturor cetățenilor orașului.

Această legendă constituie o expresie a aspirațiilor către libertate și dreptate specifice epocii Reformei. Mitul lui Matia este reinterpretat din această perspectivă, marelui rege născut la Cluj fiindu-i atribuit, cu convingere și nostalgie, numele „Matia cel Drept”. Grilajele ferestrelor casei Matia erau ornamentate în această epocă cu corbi heraldici, iar în interiorul clădirii, încăperea în care se născuse Matia – prima de pe partea stângă, după intrarea pe poarta gotica păstrat-o până astăzi – ajunge să fie obiectul unui interes aparte.

Această încăpere a fost marcată, în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, cu o inscripție al cărei text ni s-a păstrat într-o transcriere din anul 1758: „Matthias, dei gratia beatae memoriae olim Hungariae, Bohemiae, Dalmatiae, Croatiae rex, filius quo[n]dam domini Joannis Hunyadi, natus hic in isto hypocausto anno 1444, die 27 Martii(!), 3 hora matutina, qui fideliter patriae inservivit regnavitque foeliciter usque ad vitae suae finem.“

[„Matia, de buna amintire, prin gratia divina rege al Ungariei, Boemiei, Dalmatiei si Croatiei, fiul raposatului domn Ioan de Hunedoara, nascut aici, în aceasta încapere, în anul 1444, în ziua de 27 martie, la a treia ora a diminetii, si-a servit patria cu credinta si a domnit cu fericire pana la sfarsitul vietii sale.”]

Dezvelirea statuii lui Matia Corvin din Piața Unirii (1902)
Dezvelirea statuii lui Matia Corvin din Piața Unirii (1902)