O mențiune documentară de la 1486 amintește fondarea mănăstirii Ordinului Franciscanilor Minoriți la Cluj, iniţiată de regele Matia Corvin. Un an mai târziu este pomenită parcela alocată pentru construcția ansamblului mănăstiresc, încă neeliberată de vechii proprietari. În anul 1490 este documentată o contribuție regală acordată în contextul începerii lucrărilor de construcție. Cu același prilej, regele îl trimite la Cluj pe un anume frater Ioannes, pentru a coordona lucrările pe șantierul mănăstirii. Suportul regal pentru acesta va continua și sub regele Vladislav I, la 1494 fiind emisă o nouă diplomă pentru finanțarea lucrărilor. În anul 1503, biserica este pomenită ca fiind deja existentă.

Alungarea, la 1556, a franciscanilor din oraș de către noua conducere protestantă a orașului a însemnat trecerea bunurilor acestora în proprietate publică, precum și distrugerea altarelor bisericii. În anul 1581, orașul ceda vechiul convent franciscan Ordinului Iezuit. Acesta din urmă va iniția lucrări de reparație și extindere-amenajare a ansamblului, cu scopul de a înființa aici un Colegiu (o instituție de învățământ superior). La 1603 biserica și noile amenajări iezuite sunt devastate de către clujenii unitarieni. Cu acest prilej este distrusă bolta și este demolat acoperișul bisericii, iar mobilierul interior este tăiat în bucăți. Din zidurile ansamblului sunt folosite spolii pentru diferite construcții ale orașului, iar biserica ajunge să fie folosită ca depozit pentru fân.

Înfăţişarea interioară actuală a bisericii se datorează în cea mai mare parte lucrărilor de reabilitare din secolul al XVII-lea. Claustrul (fără biserică) este donat la 1622 comunității reformate din Cluj. În anul 1638, odată cu intervențiile la acoperișul navei și la turn, încep lucrările de reparație. La 1643 este finalizată reboltirea navei, cu ajutorul unor meșteri veniți din zona baltică. Pietrăria amvonului bisericii este opera sculptorului sibian Elias Nicolai (1646), plăcile de alabastru ale parapetului sunt realizate de János Asztalos de Reghin, alias Hannes Lew Rehner, iar coronamentul acestuia – realizat din lemn de chiparos – este confecționat de tâmplarul polonez Stanislaiski. Biserica va fi din nou sfințită în anul 1641, finalizarea lucrărilor de reconstrucție prelungindu-se încă șase ani. Un nou turn este construit la începutul veacului XVIII. Orga bisericii datează din anul 1765. Lucrări de reparații vor avea loc în repetate rânduri pe parcursul secolelor XVIII-XX.

Biserica are o lungime totală de 60 m (nava având 34 m lungime), o lățime maximă de 15 m, înălțimea pereților atingând 19 m. Corpul celei mai mari biserici-sală din Transilvania – care închidea spre nord complexul mănăstirii – se compune dintr-o navă, un cor şi un turn în colţul exterior sudic al îmbinării acestor două spaţii. Cele patru travee ale corului sunt boltite în reţea, având console bogat profilate, în timp ce nava este acoperită cu o boltă stelată, compusă din cinci travee, care se sprijină pe stâlpi angajaţi. Din punct de vedere architectural, edificul de cult își găsește analogii în spațiul sud-german și austriac.

În interior se păstrează valoroase piese de mobilier liturgic. La comanda principelui Gheorghe Rákóczi I au fost realizate 16 bănci cu spătar şi 15 bănci simple, amplasate pe cele două laturi ale corului şi ale navei, o parte a acestora fiind decorate cu reliefuri și muluri gotice. Masa altarului, decorată cu intarsii în lemn, datează de la 1827. Cea mai reprezentativă și valoroasă colecție de artefacte păstrate în biserică o constituie cele 117 epitafuri și blazoane heraldice mortuare. Aparținând familiilor nobiliare ardelene și realizate în metal/metal prețios, din materiale textile, pe pergament ori pe hârtie, acestea erau produse și expuse cu prilejul ceremoniilor funerare. Cele mai vechi piese heraldice sunt reliefurile în metal identificate în mormintele copiilor principelui Mihail Apafi I, iar cele mai noi datează din veacul al XX-lea.

Biserica a servit de-a lungul timpului ca necropolă pentru clerici și laici – călugări și preoți, orășeni și membri ai aristocrației ardelene. Majoritatea monumentelor funerare se află astăzi în Lapidariul Muzeului Național de Istorie a Transilvaniei. O singură astfel de piesă se păstrează în interiorul bisericii, respectiv cea edificată în anul 1942 de arhitectul Károly Kós pentru familia principiilor Apafi – principele Mihail Apafi I (1632-1690) și soția sa, principesa Anna Bornemissza (1628-1688), principele Mihail Apafi II (1665–1713) și soția sa, Kata Bethlen (1666–1724).

Bibliografie:

András Kovács, A kolozsvári Farkas utcai templom és kolostor jezsuita korszaka, în Erdély reneszánsza, I. Kolozsvár, 2009.

Attila Weisz, Biserica reformată de pe strada Kogălniceanu, Cluj-Napoca [http://referinte.transindex.ro/enciclopedie/monument.php?id=191, 07 iulie 2013].