După ce au activat pe parcursul secolului al XVII-lea în Mănăştur şi între anii 1693-1724 în ansamblul fostei mănăstiri dominicane din Vechea Cetate, în anii 1730–1740 membrii ordinului iezuit construiesc în zona străzii Turzii de Interior (astăzi str. Universităţii) un ansamblu de clădiri reprezentative baroce destinate mănăstirii, colegiului, seminarului şi unui convict (internat) nobiliar. Acest ansamblu al diverselor instituţii de învăţământ iezuite a fost în secolul al XVIII-lea cel mai important centru educaţional romano–catolic din Transilvania, fiind frecventat de elevii acestei confesiuni din întreaga provincie. În seria construcţiilor iezuite din Cluj din anii 1734-1735 a fost edificată, în locul unor edificii din secolul precedent, internatul nobiliar, destinat elevilor proveniţi din diversele familii nobiliare ale principatului. Din această perioadă provin aripile dinspre actualele străzi Kogălniceanu şi Universităţii, precum şi aripa sudică ce închide curtea interioară, toate fiind construite cu etaj. Aripa estică a ansamblului provine dintr-o fază de construcţie databilă pe la mijlocul secolului respectiv, edificată cu două etaje. Faţada principală a clădirii prezintă o articulare tipică barocă, şi păstrează câteva elemente arhitecturale reprezentative din prima perioadă. Dintre acestea, cel mai important element este portalul cu închidere semicirculară a accesului principal, flancat de pilaştri şi coloane ionice şi cu un fronton despicat, în centrul acestuia din urmă fiind aşezată o placă comemorativă decorată cu sigla ordinului iezuit (IHS) şi blazoanele principalilor patroni ai instituţiei (principele Ştefan Báthory şi vistiernicul Ştefan Apor). Inscripţia de sub reprezentarea heraldică redă numele instituţiei şi anul finalizării sale: CON(victus) NOB(ilium) 1735. Monograma ordinului apare şi pe bolţarul median marcat al accesul carosabil, aflat tot pe această faţadă. Este important de remarcat că pe partea vestică a aripii dinspre strada Kogălniceanu se afla iniţial capela instituţiei, ancadramentul cu decoraţii rococo din holul intrării fiind accesul înspre acest spaţiu. Curtea interioară este caracterizată de prezenţa pe trei laturi a unor foişoare deschise prin arcade semicirculare. Dintre spaţiile interioare ale clădirii este demn de menţionat fostul refectoriu, construit în anii 1740 la parterul aripii estice, unul dintre spaţiile reprezentative ale arhitecturii baroce clujene.
După desfiinţarea ordinului iezuit în anul 1773, această instituţie a fost preluată de către ordinul piarist. Cu ocazia reorganizării fundaţiei Báthory din anul 1778, instituţia a adoptat numele de Internatul de băieţi Maria Terezia. În anul 1785, şi această instituţie a fost desfiinţată pentru o scurtă perioadă, ca urmare a reformelor lui Iosif al II-lea, clădirea fiind folosită pentru diverse funcţii administrative. În această perioadă, în încăperile de la parterul şi de la etajul fostului convict au fost ţinute lucrările dietei din anul 1790. În anul următor este reorganizat internatul şi, cu excepţia unor scurte perioade de întreruperi, acesta a funcţionat în clădire până la naţionalizarea din anul 1948. După o perioadă în care a rămas internat al universităţii, în anii 1960 clădirea a devenit sediul Institutului Pedagogic, pe lângă acesta aici fiiind amenajate şi birourile unor instituţii culturale (de exemplu redacţia revistei Echinox). După anul 1989, în afară de Universitate, unele spaţiile ale monumentului istoric au fost folosite şi de către alte instituţii culturale.
Bibliografie:
Vencel Bíró, A kolozsvári jezsuita egyetem szervezete és építkezései a XVIII. században, Erdélyi Múzeum, 1945, p. 1-13.
Nicolae Sabău, Repere arhitecturale clujene: de la Colegiu iezuit la Universitatea de azi, în Universitatea şi oraşul istoric. Cluj-Napoca, 1999, p. 117-146.
Mircea Ţoca, Clujul baroc. Cluj-Napoca, 1983, p. 66-68.
Zoltán Vincze, A kolozsvári Farkas utca. Kolozsvár, 2003, p. 20-22.