Latura de est a Pieţei Muzeului este închisă de una dintre cele mai vechi biserici ale oraşului, cea a franciscanilor observanţi. În epoca medievală, această biserică deservea nevoile celuilalt ordin al călugărilor mendicanţi, cel al dominicanilor. Începuturile mănăstirii dominicane din Cluj nu pot fi definite cu exactitate, însă mănăstirea cu atestare documentară din anul 1397 funcţiona în colţul nord-estic al incintei fortificate, probabil încă de la începutul secolului al XIV-lea. Între anii 1454-1459 sunt menţionate lucrări de reparaţie ale ansamblului, sprijinite de către Ioan de Hunedoara şi fiii săi, la începutul secolului următor fiind efectuate şi alte transformări importante ale clădirii. După răspândirea ideilor Reformei religioase la Cluj, şi mănăstirea a fost secularizată, în anul 1556, în anii imediat următori aici fiind amenajată reşedinţa reginei Izabella. După această perioadă, ansamblul a servit mai mult de un secol nevoile unor şcoli protestante (unitariană, reformată). În anul 1693, edificiile mănăstirii şi ale bisericii au fost cedate ordinului iezuit, care după construcţia noii biserici iezuite din strada Turzii, finalizată în anul 1724, a renunţat la acest ansamblu în favoarea ordinului franciscan. Între anii 1728 şi 1745, franciscanii au reconstruit vechea biserică gotică, cu această ocazie fiind alipit faţadei vestice un turn baroc, iar nava bisericii a fost prevăzută cu bolţi semicilindrice de factură barocă.
Cele mai vechi părţi ale ansamblului se păstrează în clădirea claustrului, organizat în jurul unei curţi interioare. Acest edificiu este una dintre cele mai bine păstrate mănăstiri medievale din această regiune a Europei Centrale, dintre atracţiile sale fiind de remarcat sala refectoriului cu nişa de lecturi cotidiene şi sala capitulară (ambele boltite cu structuri gotice târzii elegante) sau deambulatorul curţii, caracterizată printr-o serie de arcade cu ogive.
Faţada principală a bisericii are un caracter baroc, datorită turnului ieşit în rezalită şi a colţurilor marcate prin pilaştri treptaţi. Pe cele două laturi ale turnului se mai văd urmele a două ferestre gotice. Deasupra intrării principale se află statuia Mariei Imaculata, iar în cele două nişe aflate deasupra cornişei principale statuile celor mai importanţi sfinţi ai ordinului, Sf. Francisc de Assisi şi Sf. Anton de Padova. Decoraţiile sculpturale ale faţadei provin dintr-unul dintre cele mai importante ateliere ale sculpturii baroce din Transilvania, cel al renumitului sculptor clujean Johann Nachtigall. Părţii sudice a faţadei i s-a alipit o mică capelă, dedicată Sfintei Maria de Loreto. Principala scenă a cultului Mariei de Loreto (translatarea casei natale a Maicii Domnului) figurează pe relieful aflat deasupra intrării capelei, un relief atribuit aceluiaşi Nachtigall (1745).
Aspectul actual al interiorului bisericii este marcat de transformările de la începutul secolului XX, cu ocazia cărora bolţile bisericii au primit o decoraţie eclectică, iar mobilierul baroc al edificiului a căpătat o cromatică albă. În ciuda acestor intervenţii majore, biserica păstrează cele mai importante piese ale vechiului mobilier baroc, dintre care se remarcă altarul principal, cele două altare laterale, amplasate lângă arcul de triumf, şi amvonul decorat cu relieful lui Isus şi a celor 4 evanghelişti. Dintre picturile baroce ale altarelor trebuie remarcată pictura altarului principal, înfăţişând-o pe Sf. Maria a Zăpezilor (Sf. Maria della Neve), o replică a binecunoscutei icoane a bazilicii Santa Maria Maggiore din Roma, a cărei cult era prezent şi în Transilvania, în contextul Contrareformei. Pe partea sudică a bisericii se află trei capele, dintre care cea mai importantă este cea estică, dedicată Sf. Cruci. Pe altarul acesteia se află o frumoasă statuie a Răstignirii, o copie de la începutul secolului al XVIII-lea a unei Sfinte Cruci vieneze, considerată în epocă drept tămăduitoare. Această statuie a fost amplasată în capelă din grija lui Sigismund Kornis, guvernatorul Transilvaniei, el amenajând în acest spaţiu în 1730 şi capela funerară a familiei. Pe lângă acestea se remarcă şi o serie de alte monumente funerare din biserică, provenite din ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea şi primele decenii ale celui următor. Dintre acestea se distinge monumentul lui Sámuel Gyulai jr. (după 1794), un exemplu remarcabil de monument funerar baroc târziu din Transilvania.
Bibliografie:
Dicţionarul mănăstirilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş. Coord. Adrian Andrei Rusu. Cluj-Napoca, 2000, p. 105-106, 109.
Zsolt Kovács, Biserica şi mănăstirea franciscană, în Biserici clujene. Coord. Nicolae Sabău. Cluj-Napoca, 2012, p. 22-23.
Szilárd Papp, Construcţii bisericeşti la Cluj în cea de-a doua jumătate a secolului al XV-lea, în Clujul renascentist. Coord. András Kovács. Cluj, 2008, p. 24-48.
Sanda Salontai, Mănăstiri dominicane din Transilvania. Cluj-Napoca, 2002.
Péter Sas, A kolozsvári ferences templom. Kolozsvár, 1999.
Mircea Ţoca, Clujul baroc. Cluj-Napoca, 1983.