După finalizarea studiilor la Academia Militară Theresiană din Viena, contele György II Bánffy de Losoncz (1747-1822) va urma o carieră publică excepțională. Magnatul ardelean a fost numit pe rând comite de Cluj, consilier gubernial, trezorier și vicecancelar, pentru ca în anul 1787 să fie desemnat guvernator al Marelui Principat al Transilvaniei, funcţie pe care o va deține până în anul morții sale.
În ambianţa Sibiului, unde va activa ca înalt funcționar gubernial, contele îl va cunoaşte pe arhitectul german Johann Eberhardt Blaumann (1733-1786) și îl va oferta să conceapă, după ”moda nouă”, proiectul palatului său rezidenţial din Cluj. Contractul de execuție, semnat la 27 ianuarie 1774, prevedea pentru arhitect o remuneraţie de 12.000 de florini, 200 de vedre de vin și 50 de câble de grâu, în condițiile în care poziția de arhitect al Sibiului – ocupată de Blaumann – era retribuită cu 200 de florini pe lună. Costul total al construcţiei a fost estimat la 30-40.000 de florini, un preț excepțional, neegalat de sumele plătite pentru nici un alt şantier transilvănean al epocii.
Noul palat va fi amplasat pe suprafața reunită a patru parcele, anterior achiziţionate pe latura de est a pieței centrale a orașului – proprietățile Rhédey, Rázmány, Linczeg şi Eperjesy. Din echipa de specialiști care a contribuit la ridicarea edificiului (în intervalul 1774-1786) au făcut parte cei mai renumiți meşteri ai Transilvaniei, majoritatea formaţi în ambianţa șantierelor barocului târziu de influenţă austriacă: cioplitorii în piatră Josef Edlinger, Josef Hoffmayer și Gottlieb Hartmann, renumitul sculptor Anton Schuchbauer, dulgherul Anton Überlacher, tâmplarul Anton Richter, lăcătuşul sibian Dominicus Hoffman, tinichigii Martin și Michael Honigsberger, sticlarul Johannes Reich și sobarul Paul Pichof. Pe șantierul palatului a activat probabil – în calitate de adjunct – și arhitectul Joseph Leder, însărcinat ulterior cu realizarea a numeroase proiecte de rezidențe nobiliare, inspirate de moda inaugurată la Cluj de impunătorul palat al contelui Bánffy. Edificarea palatului se va dovedi astfel una semnificativă, atât din punct de vedere al influenţei exercitate asupra evoluțiilor ulterioare ale arhitecturii clujene și transilvănene, cât şi pentru valoroasa „școală” de meșteri formată pe durata derulării șantierului.
Palatul are un plan rectangular (48,20 m x 66 m), cu fațada principală orientată spre vest și cea secundară spre est. De formă pătrată, curtea principală este încadrată pe toate laturile de foişoare prevăzute cu stâlpi masivi la parter și o colonadă suplă la etaj. Apartamentul principal a fost amenajat la etajul fațadei principale. În spațiile curţii a doua, dezvoltată spre est, au fost dispuse locuinţele personalului, grajdurile și manejul. Grifonii-consolă din curtea de serviciu impresionează prin acuratețea detaliilor și expresivitatea plastică. Poziţionată pe latura estică a pieţei centrale, faţada principală este dominată de rezalitul cu plan arcuit, delimitat de portalul central suprapus de o loggie. Aceasta este prevăzută cu o balustradă care susţine şapte coloane canelate cu capiteluri corintice și suprapune poarta de onoare. Pe acoperişul loggiei, susținut de doi grifoni rampanți, este amplasat blazonul casei Bánffy de Losoncz, una dintre cele mai bogate familii nobiliare din Transilvania epocii. La stânga și la dreapta acestuia sunt alternate o serie de sculpturi și urne, realizate în atelierul faimosului pietrar Anton Schuchbauer. Puse în valoare de contrastul cu panta acoperişului masiv – specific barocului transilvănean, statuetele sunt dispuse simetric faţă de blazonul aflat în poziţie centrală, alcătuind – din centru spre extremități – perechi cu tematică mitologică: Marte şi Minerva, Apollo şi Diana, Hercule şi Perseu.
Palatul i-a găzduit pe împăraţii Francisc I (1817) şi Francisc Iosif I (1887), iar în anul 1846, în salonul de onoare situat la primul nivel a concertat renumitul compozitor și pianist Franz Liszt. Edificiul a îndeplinit ulterior diferite funcții rezidențiale și comerciale. În perioada interbelică, în curtea sa principală a fost amenajat un cinematograf. În anul 1956 palatul este dat în folosinţa Muzeului de Artă, fiind deschis publicului nouă ani mai târziu. Muzeul deţine un patrimoniu valoros de artă românească şi universală (sec. XV-XXI), cuprinzând peste 13.000 de piese: pictură (peste 3.600 de piese), sculptură (peste 450 de piese), arte grafice (peste 5.600 de piese), arte decorative (peste 200 de piese) şi fond documentar (peste 3300 de piese).
Bibliografie:
Margit B. Nagy, Reneszánsz és barokk Erdélyben. Művészettörténeti tanulmányok. Bukarest, 1970.
Nicolae Sabău, Metamorfoze ale barocului transilvan. I. Sculptura. Cluj-Napoca, 2002.
Mircea Țoca, Clujul baroc. Cluj-Napoca, 1983.
Attila Weisz, Palatul Bánffy, Cluj-Napoca [http://referinte.transindex.ro/enciclopedie/monument.php?id=194, 08 iulie 2013].