Parcela clădirii actuale s-a format probabil din contopirea a trei sau patru parcele medievale. Una dintre casele aflate pe loturile iniţiale se afla, în secolul al XVI-lea, în proprietatea renumitului Steffen Münich alias István Baráth, membru al senatului clujean şi jude regal al Clujului, socrul reformatorului şi episcopului unitarian Ferenc Dávid. În secolele XVI-XVII, casa de la colţul pieţei centrale se afla în proprietatea înstăritului comerciant clujean Péter Zok, al nobilului Balázs Kamuthy, fiind apoi cumpărată de către o rudă îndepărtată, cetăţeanul clujean, aurarul şi comerciantul Máté Vicei, ales în anul 1601 membru al centumvirilor clujeni, devenind apoi şi membru al senatului oraşului. La comanda lui Máté Vicei, casa a fost reconstruită radical, în aşa fel încât valoarea iniţială a clădirii de 1000 de florini a ajuns după moartea sa la suma de 3200 de florini, devenind unul dintre cele mai valoroase exemple ale arhitecturii renascentiste laice din oraș. Importanţa acestui edificiu este dovedită şi de faptul că aici a fost cazat cu mai multe ocazii şi Gabriel Bethlen, principele Transilvaniei, cu ocazia vizitelor sale în oraş. Casa lui Vicei era una dintre puţinele clădiri clujene dotate cu o încăpere destinată în mod exclusiv băii, încăperile casei fiind împodobite cu numeroase gravuri şi tablouri. În jumătatea a doua a secolului al XVII-lea, proprietarul clădirii a fost László Székely de Ineu, membru al consiliului princiar, comitele comitatului Cluj, iar apoi căpitanul suprem al oraşului. Următoarea fază de construcţie este legată de numele soţiei acestuia, Sára Bulcsesdi, fiica boierului muntean Preda Bulcescu şi a doamnei Anna Szalánczi. În secolele următoare, clădirea se afla în proprietatea familiei Rhédey. În următoarea fază de construcţie dintre anii 1775-1777, edificiul a fost transformat într-un palat baroc. După terminarea lucrărilor, între anii 1777-1778, contesa Terézia Bánffy a ridicat pe tronsonul de sud o sală de bal, care după câţiva ani s-a prăbuşit. Sala de bal a fost reconstruită de către Mihály Rhédey, până la construirea clădirii Redutei din anul 1808 aceasta fiind unica sală reprezentativă de mari dimensiuni din oraş. Noua sală a palatului Rhédey a fost terminată în anul 1782, adăpostind între anii 1792-1793 prima trupă de teatru în limba maghiară din istoria teatrului maghiar, devansându-le astfel și pe cele din capitala țării. În jumătatea a doua a secolului al XIX-lea, palatul a fost lărgit şi supraetajat de către János-Mihály Rhédey, devenind un edificiu cu două etaje, o curte interioară şi un şir de încăperi reprezentative la primul etaj. Construirea aripii de sud şi transformarea sălii de bal într-o succesiune de încăperi în anfiladă i se datorează probabil aceluiaşi János Rhédey. La începutul secolului XX, clădirea a fost lăsată prin testament de către contesa Johanna Rhédey Colegiului Reformat din Debrețin, fiind asigurat dreptul de folosinţă pentru următoarele trei generaţii ale familiei Rhédey.
Casa Rhédey este o clădire cu faţade neorenascentiste, construită pe un plan dreptunghiular alungit, aripile clădirii înconjurând o curte interioară.
În anii 1870, în podul edificiului funcționa atelierul de pictură al lui Vilmos Farkasházi Fischer, fiul patronului renumitei fabrici de porţelan de la Herend. În anul 1899, clădirea a devenit o casă de raport, încăperile fiind compartimentate, la parter fiind deschise mai multe prăvălii. La începutul secolului XX, aici funcţiona Banca de Industrie, iar începând din anul 1920 edificiul a adăpostit cazinoul românesc şi primul oficiu românesc de prefectură. Începând cu anul 1942, încăperile de la primul etaj sunt închiriate de către diferite asociaţii culturale, încăperile de la parter funcționând azi ca spații comerciale.
Bibliografie selectivă:
Margit B. Nagy, Reneszánsz és barokk Erdélyben. Bukarest, 1970, p. 301, 305, 320, 328.
Entz Géza, Kolozsvári késő barokk és újklasszikus házak, în Kolozsvári Szemle, 2. (1943), p.112-125.
György Gaal, Ház a Főtér sarkán. A kolozsvári Rhédey-palota. Kolozsvár, 2004, p. 24-31.
Zsigmond Jakó, Az otthon és művészete a reneszánsz Kolozsváron, în Emlékkönyv Kelemen Lajos születésének nyolcvanadik évfordulójára, red. Bodor András et alii. Bucureşti-Cluj, 1957, p. 368.
Lajos Kelemen, Művészettörténeti tanulmányok. Szerk. B. Nagy Margit, vol. II. Bukarest, 1982, p. 139.
András Kiss, Egy XVII. századi irodalompártoló polgár, în Források és értelmezések. Bukarest, 1994, p. 189-194, 374-382.
Csaba Miklósi-Sikes, A 200 éves éves kolozsvári színjátszás hajlékai, în Pavilon, 9 (1994), p. 25-30.