Construirea fortificaţiei de tip Vauban de pe Cetăţuia Clujului este legată de perioada habsburgică a istoriei Transilvaniei, când în deceniile de după cucerirea principatului din anul 1686, importanţa strategică a regiunii a sporit în contextul luptelor antiotomane ale armatei imperiale. Necesitatea construirii unor fortificaţii moderne a fost accentuată şi de evenimentele războiului antihabsburgic condus de Francisc Rákóczi al II-lea. În aceste condiţii, la începutul secolului al XVIII-lea, dar mai ales după câştigarea războiului amintit (1711), în Transilvania au fost iniţiate mai multe şantiere de construire a unor fortificaţii moderne sau de modernizare a unor cetăţi vechi (de exemplu Alba Iulia, Sibiu, Cluj, Miercurea Ciuc, Deva). Construirea fortificaţiei bastionare de la Cluj se înscrie în şirul acestor şantiere, fiind prima citadelă ridicată de armata austriacă în Transilvania şi una dintre cele mai importante construcţii de acest gen. Principalul motiv al construirii acestei fortificaţii de pământ a fost rolul jucat de oraş în apărarea arterei de circulaţie de pe valea Someşului, pe lângă aceasta cetatea accentuând şi consolidarea stăpânirii austriece asupra oraşului Cluj. Cel mai important promotor al acestor proiecte de fortificare a fost inginerul militar de origine italiană Giovanni Morando Visconti (1652-1717), proiectul noii fortificaţii din Cluj fiind realizat de către el, autor, printre altele, şi al proiectelor fortificaţiei din Alba Iulia. Cetăţuia din Cluj urmăreşte cele mai noi principii ale arhitecturii militare europene, cel al fortificaţiilor în sistem Vauban. Proiectele noii cetăţi din Cluj au fost elaborate de către Visconti în anul 1712. Pe aceste proiecte apare o fortificaţie de pământ, având un plan poligonal neregulat cu cinci laturi, alungit pe axa de nord-sud, cu cinci bastioane pe colţuri, şi înconjurat de un sistem format din cleşti şi ravelinuri, alcătuind formaţiuni stelare. În proiect, în incinta fortificaţiei apar patru clădiri de mari dimensiuni, cu curţi interioare şi cinci clădiri de dimensiuni mai mici. Lucrările au fost demarate în cadrul unei festivităţi solemne abia în ziua de 30 mai 1715, în prezenţa contelui Stephan Steinville, comandantul militar al Transilvaniei, şi au fost realizate în următoarele două decenii. Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, cetatea îşi pierde importanţa sa militară, şi în consecinţă în anul 1782, printr-un decret, regele a ordonat vânzarea acesteia, alături de cea din Gherla, însă nu se ştie din ce motiv acest decret nu a mai fost pus în practică.
În linii mari, ansamblul cetăţii şi-a păstrat aspectul original până la mijlocul secolului XX, când în anii 1969-1970 pe partea sudică a fortificaţiei a fost construit Hotelul Belvedere. Cu această ocazie a fost amenajat şi drumul de acces în zonă, prin umplerea unei părţi a şanţului nordic.
În ciuda acestor intervenţii, fortificaţia barocă de pe Cetăţuie păstrează până în zilele noastre mai multe dintre structurile sale baroce. Pe partea vestică şi nordică a ansamblului se văd şi astăzi şanţurile seci şi bastioanele de pământ ale cetăţii, iar în interiorul incintei se păstrează trei dintre porţile şi două dintre clădirile interioare ale fortificaţiei. Porţile au o structură identică: un gang boltit străpunge valul de pământ al fortificaţiei, iar deasupra părţii interioare a gangului se ridică clădirea porţii cu două niveluri. Poarta de pe latura nordică, denumită Poarta Vieneză, era accesul principal al fortificaţiei, iar poarta vestică asigura iniţial accesul spre un bastion avansat (ravelină) al cetăţii. Aceste edificii de dimensiuni mai mari îndeplineau iniţial şi funcţia de locuinţă pentru ofiţerii cetăţii. Poarta estică (Poarta Apei) este o clădire de dimensiuni mai reduse. În imediata apropiere a acesteia se întinde o clădire monumentală cu etaj, care deservea funcţia de magazie de alimente a unităţii. Ultima dintre clădirile păstrate ale ansamblului este cea a magaziei pentru praful de puşcă, aflată la nord de magazia de alimente. Edificiile ansamblului prezintă caracteristicile tipice arhitecturii militare, având faţade simple, articulate doar de prezenţa deschiderilor prevăzute cu ancadramente baroce cioplite din piatră.
Bibliografie:
Gheorghe Anghel, Vauban şi fortificaţiile bastionare din Transilvania şi Banat de la sfârşitul sec. al XVII-lea şi prima jumătate a secolului XVIII-lea, în Sargetia, XXVII, 1999.
Klára P. Kovács, Cetăţuia din Cluj-Napoca, în Enciclopedia Maghiară din România, vezi: http://referinte.transindex.ro/enciclopedie/monument.php?id=155 (consultat: 13.03.2015).
Nicolae Sabău, Giovanni Morando Visconti în Transilvania: în jurul unui plan inedit pentru Cetăţuia din Cluj, în Ars Transsilvaniae, nr. XIV/XV, 2004-2005.
Idem, Giovanni Morando Visconti in Transilvania. Intorno a un piano inedito per „il Castello” di Cluj, în Maestri ticinesi in Transilvania tra Cinquecento e Settecento. A cura di Nicolae Sabău. Cluj-Napoca, 2007.
Mircea Ţoca, Clujul baroc. Cluj-Napoca, 1983.