Confruntări şi dueluri în epoca medievală

Clujul a fost, probabil, cel mai agitat şi mai turbulent dintre oraşele Transilvaniei medievale. În momentul transformării sale în oraş regal, Clujul era foarte diferit de celelalte localităţi transilvănene care dispuneau de un statut urban.

În timp ce populaţia majorităţii oraşelor transilvănene era alcătuită cu precădere din colonişti germani, fiind, în general, una paşnică şi omogenă, Clujul a fost deschis aşezării nobililor, comercianţilor sau meşteşugarilor, dar şi unui mare număr de aventurieri din toate categoriile sociale şi din toate neamurile. Prezenţa tuturor acestora i-a oferit Clujului, în timp, o strălucire greu de egalat printre oraşele Transilvaniei medievale. Ea a creat însă, în acelaşi timp, şi premisele apariţiei unor situaţii tensionate care au degenerat, adeseori, în confruntări armate dintre cele mai violente.

Unul dintre cele mai îndelungate şi sângeroase conflicte interne s-a consumat în anii 1327-1338, el opunând două dintre cele mai puternice „partide” patriciene din oraş: pe de o parte, aceea a neamurilor lui Petru, fiul lui Felician şi Bartolomeu, fiul lui Henning, iar pe de alta, aceea a neamurilor comitelui Stark. Prima fază a acestei lupte pentru putere a fost aplanată, în 1327, la intervenţia voievodului Toma Szecsenyi. Conflictul a reizbucnit însă, după mai bine de zece ani, în Duminica Floriilor a anului 1338, când Petru şi Bartolomeu, împreună cu partizanii lor, s-au năpustit cu armele asupra reprezentanţilor partidei adverse şi i-au tăiat în bucăţi, în piaţa centrală a oraşului (actuala Piaţă a Muzeului), pe doi dintre oamenii comitelui Stark. Luptele au continuat pe străzile oraşului, fiind soldate cu numeroase victime. În cele din urmă, patricienii turbulenţi, împreună cu susţinătorii lor, au fost nevoiţi să părăsească pe ascuns Clujul. Dorinţa lor de răzbunare a fost însă mai puternică decât prudenţa. Astfel, la 6 noiembrie 1338, Petru şi Bartolomeu au revenit în oraş pe ascuns, au incendiat şi au jefuit casele partizanilor comitelui Stark şi i-au ucis pe cei doi fii ai acestuia.

Părăsind oraşul cu o pradă bogată, Petru şi Bartolomeu s-au sustras urmăririi autorităţilor regale vreme de încă doi ani. Ei şi-au constituit, în acest timp, o mică armată de aventurieri, în fruntea căreia au încercat, în primăvara anului 1340, să cucerească Clujul şi să-i nimicească pe vechii lor duşmani. Locuitorii Clujului au fost nevoiţi să solicite sprijinul vicevoievodului Petru al Transilvaniei, care a intervenit în sprijinul lor în fruntea propriei sale armate. Luptele s-au purtat, de această dată, la porţile oraşului, şi s-au încheiat cu o victorie desăvârşită a comitelui Stark şi a sprijinitorilor săi, care i-au masacrat fără cruţare pe adversarii lor. Victoria comitelui Stark a încheiat, astfel, o perioadă deosebit de agitată, fapt care le-a îngăduit locuitorilor Clujului să se consacre activităţilor zilnice în împrejurări ceva mai paşnice.

Cu toate acestea, evenimentele sângeroase nu au încetat să îşi facă, periodic, apariţia în viaţa internă a oraşului de pe Someş. Unul dintre acestea s-a consumat la sfârşitul anului 1359, când nobilul Mykula de Dezmir, împreună cu iobagul său Mihail, l-au atacat şi l-au ucis, în plin centrul Clujului, pe un nobil local pe nume Paul. Cu toate că fapta fusese săvârşită în public, iar vinovăţia lui Mykula era neîndoielnică, acesta a fost obligat, potrivit legislaţiei epocii, doar la plata unei despăgubiri de 29 de mărci de argint către văduva şi fratele celui ucis.

Trei ani mai târziu, la 8 decembrie 1362, un număr de aproximativ 30 de orăşeni din Cluj au atacat mănăstirea benedictină de la Cluj-Mănăştur, cu scopul de a-l captura şi a-l ucide pe un anume Paul, nobil de Suceag, un mai vechi inamic al lor. Adăpostul oferit de zidurile conventului nu a fost, pentru Paul de Suceag, decât unul iluzoriu, el neputându-l feri de cumplita răzbunare a clujenilor. Aceştia au pătruns în interiorul mănăstirii, au spart uşa sălii de mese şi pe aceea a reşedinţei abatelui şi, capturându-l pe Paul, l-au decapitat, oferindu-i astfel cinstea unei morţi potrivite rangului său.

Raportul judelui nobiliar Ioan de Chidea, care reflectă acest eveniment, are marele merit de a ne oferi o descriere îndeajuns de detaliată a armamentului folosit, cu această ocazie, de clujeni. Aceştia erau „echipaţi asemeni cavalerilor” (tamquam milites pylati), cu suliţe şi lănci, cu scuturi, cămăşi de zale, platoşe şi mănuşi de fier. Unul dintre participanţii la atacul mănăstirii, Martinus perator, este, foarte probabil, nimeni altul decât cunoscutul sculptor Martin din Cluj, acela care, împreună cu fratele său Gheorghe, a realizat celebra statuie a Sf. Gheorghe ucigând balaurul.

Echipamentul călăreţului reprezentat ca Sf. Gheorghe era, fără îndoială, inspirat din acela folosit de clujeni în confruntările armate ale epocii. Conflicte asemănătoare, dar de o amploare ceva mai redusă, s-au înregistrat şi în localităţile din vecinătatea marelui oraş. În cursul anului 1359, la doar câteva săptămâni de la omorul pe care îl comisese în plin centrul Clujului, acelaşi Mykula de Dezmir, personaj agresiv şi turbulent, s-a năpustit cu o ceată de slujitori ai săi asupra călătorilor de pe drumul dintre Cluj şi Apahida, în hotarul satului Sânnicoară. Victima sa a fost, de această dată, un anume Albert din Apahida, împreună cu fiul său. Albert a fost ucis în luptă, fiul său a fost grav rănit, iar caii şi bunurile celor doi au fost jefuite. Mai mult decât atât, Mykula a luat cu el, la Dezmir, trupul neînsufleţit al lui Albert, pe care a refuzat să îl restituie familiei, în pofida intervenţiilor repetate ale abatelui Otto din Cluj-Mănăştur.

Un an mai târziu, în 1360, un anume magistru Deme, aventurier instalat de regele Carol Robert în stăpânirea unor domenii din imediata apropiere a Clujului, a devenit odios locuitorilor satului Chinteni datorită repetatelor sale abuzuri şi persecuţiilor la care îi supunea. Pentru a se debarasa de acest personaj nedorit, chinteoanii au angajat doi luptători plătiţi, pe numele lor Ştefan de Silivaş şi Ştefan, fiul lui Petru. Aceştia l-au provocat la luptă pe magistrul Deme şi l-au ucis în ziua de 6 decembrie, în sărbătoarea Sf. Nicolae.

Cercetarea acestui omor, efectuată de autorităţile epocii, a atribuit întreaga vinovăţie locuitorilor din Chinteni, care au fost obligaţi să plătească o despăgubire familiei celui ucis. Spre deosebire de asemenea dispute lipsite de reguli, brutale şi necruţătoare, duelurile judiciare constituiau o formulă de reglementare a unor cauze civile sau penale acceptată de autorităţile epocii. Ele erau organizate în faţa regelui sau a reginei, a judelui curţii regale sau a congregaţiei nobiliare. Părţile potrivnice se duelau rareori în persoană, cel mai adesea ei recurgând la serviciile unor luptători plătiţi. Unul dintre cele mai cunoscute dueluri judiciare desfăşurate în Transilvania a avut loc la Turda, în anul 1306, în faţa voievodului Ladislau Kan şi a congregaţiei voievodatului. Provocat de o dispută referitoare la stăpânirea satului Pâglişa (jud. Cluj), el i-a opus pe Ladislau Borşa şi pe puternicii nobili de Dăbâca, ce s-au duelat prin reprezentanţii lor. Ladislau Borşa a fost acela care a avut câştig de cauză, obţinând confirmarea stăpânirii sale asupra satului menţionat.

Tudor Sălăgean